Azi am auzit pentru prima oară de Valeriu Nicolae (http://valeriucnicolae.wordpress.com/2013/03/27/despre-tiganul-din-mine-etica-si-esecuri/). E ţigan.
Mama lui: ţigancă, dintr-o familie mare care trăia în bordei. Ce-a realizat el însă depăşeşte cu mult ceea ce mulţi dintre noi visăm să facem, iar locurile şi persoanele pe care le-a cunoscut sunt deasupra multora pe care noi vom fi dorit vreodată a le cunoaşte.
Dar asta - cetirea ce-am cetit despre omul ăsta - mi-a dat o idee de abordare fenomenală în opinia mea.
Şi să vă spun:
Am crescut în piaţa Galaţilor, mai bine spus "în spatele pieţei Galaţilor" sau "30 Decembrie" pe vremile vechi sau "Centrală" cum îi zice acuma. Am întâlnit şi români şi ţigani buni şi răi: şmenari, cuţitari, şuţi (mama lu' Mariana Nebuna zisă "Cur de Fier" era şuţă vestită, da' "cleptomancă" sărăcuţa de ea), bătăuşi, tâlhari, violatori. Am stat pe Craiului şi reperele importante în economia poveştii ăsteia sunt străzile: Zânelor, Spătarului şi Eminescu.
Spătarului este o străduţă de 100 m în pantă măricică dar pavată la vremea ceea cu piatră rotundă de râu. Ningea el la anii 70 de mi se părea că e zăpada de 7 metri înaltă da' era aşa de mult de muncă s-o bătătoreşti şi se strica aşa de repede de rămânea câte-o piatră goală si-ţi oprea sania şi tu nu te opreai şi dacă nu-ţi rupeai mâna aterizai în sprânceană şi tot rău era. Dar Eminescu! Eminescu e o stradă lungă şi în pantă de la Coşbuc la Biserica Spiridon, care stradă la vremea aia -anii '70- avea parţial canalizare şi oamenii - ţigani şi români deopotrivă - azvârleau zoaiele de la varii spălări la rigolă; iarna deh, frig, ce să-i faci? şi făcea gheaţă ce-ţi propulsa sania în hiperluminic. Iubeam Eminescu iarna şi doar acolo vroiam la săniuş. Problema era cu ţiganii locatari cu care ne băteam toată vara şi care nu treceau către piaţă pe Craiului cu niciun chip ci pe Zânelor. Ca să evite conflictul pesemne...Dar iarna şi săniuşul ne fermecau pe toţi şi mamele noastre - ţigani, români, italieni, greci, evrei - ne ordonau să nu ne batem - că maşini de unde dracu' la vremea aia - şi de frica mamelor chiar nu ne băteam la săniuş. Doar rar, cine ştie cum, iară nu pentru pricini vechi ci pentru accidente din ziua aia; doar din ziua aia. Asta v-am zis-o aşa, de lacrimă de colţ de ochi şi zâmbet nostalgic...
Ş-acuma vin la subiect: cele două familii de pe Zânelor: Tănase şi Zăuşilă. Ţigani. Cu conştiinţa şi conştienţa acestei apartenenţe.
Da' uite că alde Zăuşilă erau muzicanţi. Nicu Zăuşilă locuia de drept acolo şi avea o fată frizeriţă care mi-a găsit lindini o dată când m-a tuns şi m-a trimis - ruşinată ea sărăcuţa parcă de ruşinea mea - m-a trimis zic la mama cu un bileţel de m-a dat mama cu gaz 'în cap' de chiar că nu fuma nimeni prin preajma mea şi nici pe lângă sobă nu mă prea lăsa să mă duc să mă încălzesc; ba chiar mă miram de ce n-am mâncat în bucătărie lângă aragaz si mi-a pus bunică-mea masa ca la musafiri în camera mare. Fane Zăuşilă stătea multă vreme cu alde frate-său Nicu. Omul ăsta îmi părea mai amărât cu toate că femeia lui era manichiuristă vestită de-i ţiu minte şi acuma unghiile lungi şi roşii-aprinse de cred că termina o sticluţă de ojă de-aia triunghiulară cu bilă şi pensulă din capac la o mână şi mai şi intra în ale Cooperativei până la salar, da' am aflat după ani că aveau o fată cu handicap; necazuri, deh! ca toţi oamenii. Doamne! dar cum mai cântau oamenii ăştia doi la vioară şi acordeon!!! Păi i-am apucat şi în liceu când mergeam cu Georgică Neamu la Mioriţa de stăteam la masa aia de tablă şi fier de lângă copacul din mijloc de ne servea "mămica" şi de mâncam creveţi vietnamezi şi beiam două sticle de Cabernet Sauvignon cu apa separat şi vorbeam filozofie; că descopeream lumea, nu? Ba chiar în 1978 de 6 august - de ziua unchiului Jane (Iancu) de 50 de ani şi ultima că s-a prăpădit pe 23 săracu' - i-am văzut la mine în curte pe amândoi lăutarii acoperiţi de sute d-alea albastre lipite cu stuchit, de mama s-a şi supărat că fraţii ei aruncă aşa cu banii; alte vremi... Şi oamenii ăştia au fost cinstiţi şi respectaţi şi doriţi prin preajmă.
Alde Tănase nu-mi trezesc atâtea amintiri. Nu mai ştiu ce meserie avea ăl "bătârn", parcă zidar, dar femeia era cred sobăriţă de l-a învăţat şi pe fi-su' cam de-o vârstă cu mine meseria asta de ne-a făcut sobele din trei camere şi parcă mi-aduc aminte că munceau - mamă şi fiu - cu drag şi spor şi vorbeau pe ţigăneşte încontinuu de-mi era ciudă că n-a vrut nicio ţigancă să mă-nveţe mai multe; că-i înţelegeam da' nu mă puteam de loc exprima. Noră-sa, femeia sobarului - una grasă - a fost zarzavagiţă şi cred că mai este încă.
Lângă aşa ţigani am crescut şi am băut apă din cana lor şi am împărţit şi cu ei pâinea cu zahăr şi ne-am dat cu sania şi ne-am bătut în parte şi ne-am împăcat şi ne mai salutăm încă după ani verzi.
Da' vezi că ăştia se numeau ţigani şi-i respectam.
Alţii vor să-i numim romi.
