Despre durere:

Te rog să-ți golești puțin mintea de tot ce e greu astăzi și să facem un exercițiu.

Închide ochii și imaginează-țiă chipul unei fete drăguțe de vreo 15 ani, brunețică, cu gropițe în obraji, cu părul negru și lung, zâmbind tot timpul și care crede că oamenii sunt, în esență, buni, că tatăl sau bunicul ei nu-i pot face rău, pe care mama ei a învățat-o că atunci când are probleme să apeleze la ea sau la Poliție. Sigur are s-o ajute.
Acum deschide ochii, dar păstrează imaginea în minte.
E cald afară. Ioana stă de jumătate de oră la ocazie. Autobuze nu sunt. N-au fost vreodată. Adică, îi zicea bunica : „erau, mamă, pe vremea lu’ Ceaușescu, da acuma…”
E al naibii de cald. Nu și-a luat apă. Fântâna nu mai are găleată de la ultima inundație când le-a spus că apa nu mai e de băut.
Praf în depărtare : „Of, în sfârșit! Vine o mașină. Poate mă ia. Trebuie să ajung la oraș la școală pentru adeverință. Vara e mai greu cu ocazia, în timpul școlii trec câte cinci odată.”
La volan se vede un om de vreo șaizeci de ani.„ L-am mai văzut pe aici; face taximetrie zilnic. Cămașa în carouri… Are și bunicul la fel. Ce chestie…”
Geamul mașinii se lasă scârțâind. Omul e transpirat. Nu are aer condiționat la mașină. „Veche, da’ merge bine. Sunt mecanic, o întrețin. E pâinea mea. Cu ce-mi mai trimite femeia din Germania mă ajung. Mai pun și ceva deoparte.”
„Unde mergi fată ?”
„La oraș, la școală.” „Acuma vara? Ești corijentă” – râde ; îi lipsesc vreo doi dinți dintr-o parte. „Ca lu’ tata”
„Nu, eu învăț bine. O adeverință am nevoie”
„Haida sus ! Pune-ți centura să nu ne oprească v’un prost !”
„De ce blocați ușa ?”
„Mai bine așa, să nu cazi ; ușa cam…”
”Ce cald….”
„Păi și tu ești cu bluza asta groasă ; scoate-o că doar…”
„Cum s-o scot ?”
„Scoate-o fă-n m***ii mă-tii!”
Stelele sunt galbene. Doare tare. I-a amorțit nasul. Și gura. Are gust de sânge în gură. Al doilea pumn vine imediat. Ține telefonul strâns cu dreapta lângă coapsă. Știe că e în pericol. Țipă: „…oprește să mă dau jos! Oprește! Nu mai da!”
„Taci fă-n crucea mă-tii !”
Bagă telefonul în buzunar. Pumnii cad unul după altul.
E ucigător de cald în magazie. Pantalonii în vine. Durere. Imensă. Rușine. Mare. Singură. Nu are telefonul. Găsește unul pe jos. „Ce număr are bunica ?”


112


112


112


„De ce p***a mă-tii suni, fă ? ”
Greutatea o apasă, violul e real ; cu o mână o strânge de gât să nu țipe.
Glasul se stinge.
Apoi respirația.
Ferăstrăul e ascuțit. Taie cartilagiul ca pe unt.
În butoiul de oțel carne, oase, haine și cercei și brățară. De-a valma. Foc cu benzină.
Ochii deschiși reflectă pentru ultima dată cerul.
Chipul se schimosește și se micșorează.


E chipul fiicei tale.